Nu prin încetinirea procesului distructiv al unui model deja condamnat se poate preveni dispariția acestuia. Dimpotrivă, dacă presa nu dorește să fie transformată în fier topit, atunci aceasta trebuie să se reinventeze prin propriile-i forțe.

Care este scopul miliardelor de euro cheltuite de stat pentru susținerea presei scrise? Niciunul sau aproape niciunul. Aceasta este, în esență, concluzia la care a ajuns Curtea de Conturi a Franței în raportul său privind fondurile publice diverse alocate presei scrise, publicat la 12 februarie.

Documentul se intitulează: „O oportunitate ratată de reformare”. Acesta a trecut aproape neobservat. Mass-media din Franța are reflexe corporatiste adânc înrădăcinate. Mass- media este suferindă și este ținută în viață de miliarde de euro din bani publici, însă acest lucru este foarte bine ținut secret, mai ales într-un moment când statul încearcă cu disperare să reducă cheltuielile.

Este de la sine înțeles că utilizarea celor 5 miliarde de euro distribuite între 2009 și 2011 este strict interzisă, conform unei estimări făcute de Curtea de Conturi.

Dictat de urgență, acest plan nu a obținut efectele dorite și nici nu a dus la corectarea punctelor slabe ale politicii de ajutor a presei, caracterizată printr-un sistem unic de ghișeu”, scrie instanța de judecată.

Pentru fiecare exemplar publicat, ajutorul de stat se ridică la 48 de cenți pentru L’Humanité, 29 de cenți pentru Télérama sau Le Nouvel Observateur, 27 de cenți pentru Libération, 23 de cenți pentru L’Express, 19 cenți pentru Le Monde, 17 cenți pentru Le Figaro, 16 cenți pentru Les Echos și chiar 15 cenți pentru Elle și 10 cenți pentru Télé 7 Jours! Înainte de prăbușirea sa, France Soir a primit un ajutor record de 50 de cenți pe exemplar.

Și să nu uităm de subvențiile indirecte, cum ar fi de exemplu achiziția în masă a Air France de ziare naționale. Potrivit OJD, în 2011, aceasta a reprezentat 14% din vânzările ziarului Libération, 12,5% din vânzările Echos, 11,7% din vânzările Le Monde și 10,2% din vânzările Le Figaro.

Subvenții costisitoare și ineficiente, implicând efecte negative

Astfel, nu este surprinzător faptul că presa scrisă din Franța primește cel mai mare ajutor din Europa, în ciuda faptului că distribuția sa este printre cele mai slabe. Aceste subvenții sunt nu doar ineficiente și o risipă a banilor contribuabililor, ci au, de asemenea, numeroase efecte negative.

Deputatul Partidului Socialist Michel Françaix, care a prezentat un raport în octombrie 2012, cu privire la mass-media și situația presei franceze, rezumă situația citându-l pe Antonio Gramsci:

Criza constă tocmai în faptul că vechiul model este pe moarte iar noul model nu se poate naște”.

El subliniază faptul că subvențiile în mass-media sunt mai potrivite pentru vechiul model, „indiferent de scopul, relevanța și viabilitatea lor”.

El adaugă: „Fiind prea preocupat să păstreze modelul existent, sectorul uită să aducă inovații și să facă investiții necesare pentru viitor”.

Precum în cazul tuturor descoperirilor tehnologice, presa se confruntă, odată cu explozia inevitabilă a mass-mediei digitale, cu paradigma schumpeteriană de distrugere-creație. Cu toate acestea, încercând să oprești prin toate mijloacele posibile acest proces de distrugere, el rămâne inevitabil și, în același timp, duce la blocarea procesului de creație.

Situația este similară cu cazul industriei siderurgice franceze. Miliardele din fondurile publice și naționalizările, nu au reușit să împiedice prăbușirea unui mare segment din industria siderurgică franceză. Nereușind să se adapteze rapid la o nouă realitate, acest fapt a împiedicat apariția unor lideri puternici ai industriei franceze.

Denaturarea competiției pentru „pure players

Situația actuală a celor numiți „pure players” sau a organizațiilor media pur digitale, cum ar fi Slate, știm, ilustrează efectele perverse ale sprijinului public de care beneficiază “vechiul” model al presei.

Acești actori (pure players) se recunosc în sectorul jurnalismului francez din ultimii ani prin lipsa lor de inovare. Chiar dacă aceștia au devenit destul de populari în rândul tinerilor cititori, ei încă se mai luptă cu o situație economică precară cauzată de denaturarea concurenței. Ei nu au acces la sutele de milioane de euro vărsate în fiecare an concurenților lor.

Ca urmare, la sfârșitul anului 2011, primul actor francez de asemenea natură, Rue89, a fost forțat să se vândă ziarului Le Nouvel Observateur. Evident că fuzionarea celor două culturi diferite nu afost un proces ușor.

În ultimii doi ani, Mediapart nu a mai fost profitabilă și, pentru a preveni lichidarea sa, s-a angajat într-un proces de fraudă fiscală prin auto-atribuirea unei cote de TVA foarte favorabile de 2,1%, mass-mediei scrise (la fel ca Arrêt sur images sau Indigo Publications). Prin lege, organizațiile mass-media digitale trebuie să plătească o rată TVA de 19,6% .

Slate se luptă în mod constant să supraviețuiască peo piață a publicității, care se opune schimbării și noilor veniți. Timp de decenii, aceasta a fost condusă de actori neinteresați de schimbarea unui sistem ineficient, preferând să mențină un sistem care le asigură un trai foarte bun.

Owni și-a declarat falimentul la sfârșitul anului trecut.

Atlantico, cel din urmă actor venit pe piață, se confruntă și el cu dificultăți privind propriul său model, însă beneficiază de sprijin financiar, fiind singurul actor de asemenea natură care se pretinde a fi de dreapta.

O lume artificială

Mass-media scrisă din Franța evoluează într-o lume artificială, ruptă de realitatea economică și tehnologică. Încercarea de a obține asistență financiară a devenit din ce în ce mai normal. Recent, a reușit să forțeze Google, cu ajutorul autorităților publice, să finanțeze un fond de modernizare, care va costa compania americană peste 60 de milioane de euro.

Paradoxal însă este faptul că majoritatea ziarelor naționale de anvergură aparțin unor grupuri pentru care acestea sunt o activitate marginală. Acest domeniu al presei reprezintă un instrument de influență pentru marii patroni care își realizează majoritatea profiturilor în alte sectoare ale industriei precum cea a armamentelor, a telecomunicațiilor, a produselor de lux, a finanțelor, etc.

Astfel, Le Figaro este deținut de Serge Dassault, Le Monde de Xavier Niel (Free), Bergé Pierre și Matthieu Pigasse (Lazard), Les Echos de Bernard Arnault (LVMH), Libération de Edouard de Rothschild, Le Point de François Pinault, Le Nouvel Observateur de Claude Perdriel (SFA).

Mass-media scrisă este în criză și acest lucru este valabil peste tot în lume. Aceasta se confruntă cu noile descoperiri tehnologice și cu creșterea rapidă a mass-mediei digitale care distrug modelul său economic și o distanțează ineluctabil de tinerii cititori. „Toate studiile au arătat că ziarele cotidiene naționale sunt respinse de cei sub 25 de ani“, scrie Frédéric Filloux pentru Slate în februarie 2009.

Putem deplânge amenințările cu care se confruntă ziarele emblematice și influente, cum ar fi Le Monde sau The New York Times. Ne putem întreba pe bună dreptate cum vor supraviețui articolele scrise de sute de jurnaliști care aparțin unei culturi profesionale, cu propriile lor stiluri , dar nu putem respinge această evoluție. În aceeași logică, fotografiile convenționale au pregătit terenul pentru era digitală, discurile de vinil și CD-urile au fost înlocuite de MP3-uri iar acum, chiar viitorul cărților scrise pare în pericol.

Mass-media scrisă nu are altă soluție decât să se reinventeze. În Franța, acest lucru nu pare să se întâmple iar subvențiile publice imense nu îi fac nici un serviciu. Ele împiedică mass-media scrisă să se auto-analizeze și încurajează încremenirea în acest model blestemat.

Putem spera la un moment de claritate din partea grupului care se ocupă de ajutoarele financiare destinate presei scrise, condus de ministrul Culturii și Comunicațiilor (din Franţa), Aurélie Filippetti? Acțiunile sale însă nu îndeamnă la optimism. Ea face referință mereu, cuvânt cu cuvânt aproape, la acțiunile predecesorilor săi … din care nu a rezultat nimic pozitiv.

Tradus de către: Laura Visan